Bataia

Asa cum era si firesc, dupa cununii si petreceri si voie buna si luna de lapte si miere, trebuia sa vina si… bataia. Ca doar na, toata lumea stie, bataia e rupta din rai. Si cum raiul, pentru noi, e pe o plaja pustie, iata-ne intr-un cald weekend de august la malul marii pregatiti sa ne luam la omor.

Eu eram racita si cu stomacul capsat (si cu mancare de regim de acasa in lada frigorifica). In plus eram cazati nu in Vama, nu in 2 Mai, ci la Limanu, adica la dracu’n praznic dupa numaratoarea noastra de oameni care vor sa bea in Vama si sa doarma la Limanu. In fine, cu chiu cu vai am depasit aceste neajunsuri (cu chiu, cu vai si cu aoleu si cu niste certuri ca doar asa se face Trash The Dress, cu scandal si voie buna).

Weekend-ul in care am mers noi la mare (ultimul pe vara asta) a fost foarte aglomerat. Cort langa cort si prosop langa prosop, cherhanalele pline, niciun loc de parcare, niciun loc de cazare (de unde si dormitul la Limanu care s-a dovedit a fi, pana la urma, o idee tare faina, pentru ca a fost la juma’ de pret, calitate dubla fata de Vama si un proprietar de vila care a mai facut si pe taxi-ul pentru noi). Nu aveam asadar niciun pic de intimitate pentru sesiunea foto pe care o planuisem iar de facut poze printre cearsafuri si oameni pe plaja era evident, exclus. Asa ca am purces, de comun acord, la a cauta o plaja pustie dincolo de granita cu Bulgaria. Am trecut de Vama cu vreo 3 kilometri si am facut stanga pe langa un camping cochet. Ne-am parcat la margine de plaja si ne-am instalat cu bagaje, pistoale cu apa si alte cele la un mal de mare plina de alge si scoici (nu se vede asta in poze insa si nici vreun miros ciudat nu era, asa ca algele nu prea ne-au incomodat). De schimbat tot pe plaja ne-am schimbat. Eu m-am infasurat in crinolina si voal si tafta, el si-a tras camasa alba cu butoni, si-a pus bretele si si-a atarnat si papionul smechereste pe-o parte. Si am inceput! Da-i cu apa, da-i cu nisip, mai pe fuga, mai cu ochii romantic in zare, mai o joaca, mai o stropeala inocenta. Ne-am tras de bretele, ne-am ras de crinolina care nu voia sa stea jos in bataia brizei, ne-am tavalit pe jos, ne-am tinut in brate fara sa mai stim de fotograf si apoi ne-am mai batut cu apa un pic. Pistoalele super hi-tech de altfel si foarte bine ambalate, nu s-a gandit nimeni cum le vom dezambala fara foarfeca sau cutit. Si uite-ne pe noi incercand sa taiem plasticul cu o bucata de scoica sparta. Apoi, armele erau serioase. Adica nu dintr-alea de va jucati voi cu ele cand erati mici, erau profi tata. Deci mergeau cu baterii. De care noi, obviously, nu aveam. Doh.

Ei, in fine, am improvizat o treaba pana la urma, cu scoica sparta, cu niste baterii gasite prin masina, cu multa vointa si cu chef nebun de-o bataie cu apa, am reusit. Si a iesit ce-a iesit. Se vede mai jos ca ne-am cam distrat. Si ca ne cam place unul de altul. Asa zic eu, cel putin.

Adi a venit si cu o idee chiar. Cica sa facem poze in hainele de la nunta in fiecare an de acum inainte. Parca ma vad la 70+ de ani tarand rochia de mireasa pe o plaja pustie bulgareasca reeditand o bataie cu apa in timp ce copiii si nepotii urla de pe margine “hai mamaieeee! acuma, da-i acuma! la caaap!”. hmm

Petrecerea

Petrecerea s-a intamplat pe 1 iunie 2013. A fost o sambata tare frumoasa, cu cel mai senin cer pe care l-am vazut si cu mult soare si fara sa fie excesiv de cald. Deci ideal. Mai ales pentru o mireasa cu rochia de-o tona, cu tencuiala in strat de 10 pe fata si cu cocul apretat bine. Evident exagerez. Cocul a fost de fapt o impletitura relaxata, tencuiala n-a fost nici macar waterproof (pentru ca “nu pari genul care plange”, mi-a explicat make-up artista) iar rochia a fost usoara si foarte comoda (avantajul de a-ti iesi asa cum iti convine atunci cand o faci la comanda). M-am bucurat de vremea asta frumoasa mai ales in contextul in care a plouat cu ura de luni pana vineri si avea sa ploua tot cu clabuci si duminica, pe 2 iunie. N-am nimic cu ploaia, chiar imi place, dar ar fi facut un pic inconfortabile toate deplasarile noastre din ziua cu pricina.

Cu 2-3 luni inainte de nunta ne planificasem sa dormim fiecare in alta parte si sa ne dam intalnire la biserica. El sustinuse sus si tare ca nu vrea sa ma vada in outfit-ul de mireasa inainte de momentul insurarii propriu-zise. Eu nu tineam sa fiu surprinsa dar nici tare nu ma incomoda, asa ca fie. Asta presupunea insa ca fiecare sa doarma separat in noaptea de dinaintea nuntii, ceea ce ne cam incurca sambata dimineata cand am fi vrut sa ne mutam cu cartierul general la Ramada (nunta a avut loc la Casa Doina la Parc de la Hotel Ramada). Asa ca am renuntat la idee si iata-ne in dimineata de 1 iunie, pe la 10:00, dupa ce ne-am baut cafeaua si ne-am luat micul dejun (cred ca am gatit chiar o omleta, daca imi amintesc bine), cum ne suiam in masina cu catel, purcel, rochie de mireasa, costum de mire, sandvisuri (pentru mama care altfel ar fi rabdat de foame toata ziua nuntii si probabil ca i-ar fi fost si rau) si altele. Noi doi si atat. Fara alai, fara parinti, fara “ia-ti mireasa si fa-ti si drege-ti”. Noi doi ne-am suit in masina ca in oricare alta dimineata in care plecam spre servici. Eu in blugi, un tricou si tenisi, el in pantaloni scurti. “Mergem sa ne casatorim”, zic.

Pe drum au inceput sa sune telefoanele. Totul era organizat la minut. Dar, in afara de noi, care eram punctuali, restul oamenilor ba intarziau, ba ajungeau prea devreme. N-a fost panica. Totul a curs ca uns. Am ajuns la Ramada, ne-am cazat la apartamentul de la etajul 12 si ne-am pus pe treaba. Pana sa ies din dus ajunsesera si Cleo si Mihaela. M-au machiat si coafat in timp ce au venit, pe rand, mama, Andreea-domnisoara de onoare si Andreea-nasa. Toate astea s-au intamplat sub atenta supraveghere a lui Victor, fotograful, care a avut o rabdare imensa in ce ma priveste (de atunci toata lumea stie cat de mult ador sa stau la pozat in pozitii romatico-bolande care si acum imi provoaca o usoara stare de sick from my stomach).

Pe la ora 15:00, conform planului, am plecat sa facem cateva fotografii la ceainaria Joie de Vivre din Cotroceni. Sublim loc. Chiar astazi l-am revazut. La fel de linistit, de boem, de cald. Acolo am uimit audienta cand ne-am comandat, lihniti de foame, niste quiche-uri. Ce fel de oameni suntem noi, care mananca in ziua nuntii lor? Pai nu ne tremura stomacul de emotie, pai nu ne e plin matul cu iubire, pai nu plutim pe nori si nu ne stau in gat toate treburile astea pamantesti cum ar fi mancarea? Pai… nu. Ca noua ne era foame si, in plus, stiam ca in timpul petrecerii nu vom avea timp sa mancam, iar quiche-urile de la Joie de Vivre sunt dementiale, asa ca… well. Si ne-am pozat si afara, si inauntru, si cu ceai si fara ceai, si cu nasi si fara nasi. Am gasit apoi si un parc langa si ne-am mai pozat si pe acolo. Si am mai gasit si curtea Facultatii de Psihologie, de unde se vedea un soare superb si bateau niste raze ca-n telenovele cand el ramane cu ea pana la urma. Asa ca ne-am pozat si acolo.

La 18:30 plecam catre biserica. Si pentru ca drumul a fost potrivit de lung (biserica a fost pe Dorobanti, vizavi de Liceul Caragiale), am avut timp sa ne si relaxam putin cu un Prodigy la maxim, asa, ca dupa sufletul nostru. Astfel incat eram zen cand mi-am dat seama ca n-am cum sa-mi mai pun voalul pe cap (de care uitasem complet). Sau ca nu avem piscoturi, nici vin si nici nu mai stiu ce ne mai trebuia. S-a rezolvat, s-au gasit, le-am cumparat de la magazinul din colt.

Am intrat in biserica la brat cu tata. Era important pentru mine sa fac asta, asa ca a fost excelent ca s-a putut intampla. In biserica… s-a rupt filmul. Adica am avut impresia ca a durat o secunda. Da-i cu tamaia, da-i cu verigheta, ia niste vin, musca din asta, hai inc-o data, e bun piscotu’?, acum ne-nvartim un pic, gata, va declar, ia-o, a ta e, sa ai grija de ea, iar tu fata, sa-l asculti ca e barbatul tau. Hmm. Mi-era groaza de momentul cununiei religioase pentru ca stiam ca n-am rabdare, ca ma plictisesc, ca ma fatai si ma foiesc si ma uit pe pereti si ma rog dar nu ce trebuie ci sa dureze mai putin. Ceea ce nu mi se parea deloc de facut in cazul propriei nunti. Chiar daca ceremonia avea sa dureze o ora. Uimitoare treaba insa, mi s-a parut totul foarte scurt. Cheia este implicarea deci. Cand e vorba despre altu’ te plictiseti grav, dar nu si cand e vorba despre tine.

Dupa ce ne-a proclamat si preotul casatoriti si ne-am dumirit ca asta a fost, nu mai e nicio scapare, “sa bem” am zis. Si vedem noi dupa. Asa ca ne-am suit iar in masina, tot asa cum am plecat de acasa, el in stanga, eu in dreapta, Prodigy-ul tot la maxim, ne-am mai oprit o tura pe podul Floreasca pentru poza de la apus care se vede mare in susul paginii, am oftat a “gata, o facuram” si la 21:00 eram la restaurant sa ne intampinam oaspetii. De aici incolo lucrurile se vad blurry. Si nu pentru ca am baut. Dar totul a curs pe repede inainte. Buna seara, bine ati venit, ma bucur ca ati venit, felicitari, umm, ce bun e cupcake-ul cu dolce de leche (multumesc Stephany’s!!!), da, e melodia mea preferata, normal ca dansez, da, sigur, acum nu mai facem altceva in afara de copii, multumim, da, si tot asa. Cu zambetul larg, dintr-o ureche-n alta, cu atentia distributiva, sa ne asiguram ca toti prietenii nostri petrec cu noi si cu ochii dupa sweet corner, cea mai tare inventie de la nunti, daca nu erau cupcake-urile Stefaniei, probabil ca stateam nemancata toata noaptea.

Primul dans a fost emotionant. Si pentru ca a fost primul dans, evident. Dar mai ales pentru ca, desi am avut o coregrafie pusa la punct cu o saptamana inainte, in dimineata nuntii ne-am dat seama ca nu putem s-o facem din cauza rochiei mele (avea o mica trena ce ma impiedica sa dau cu spatele). Asa ca am improvizat. Tot. Si ne-a iesit tare fain. Pentru ca am fost relaxati si am dansat ca si cand nimeni nu ne privea (vorba poetului).

Momentul furatului a fost si el tare placut. Unu la mana pentru ca in felul asta am ratat repriza de muzica populara si doi la mana pentru ca am fost in Herastrau si am stat pe o banca 15 minute. Va jur, in Herastrau pe o banca e raiul mireselor. Stai jos, e liniste si nimeni nu vrea nimic de la tine. Raiul, va spun! La intoarcere mi-a parut rau ca am plecat totusi. Nepotica mea Antonia a fost foarte speriata cand a auzit ca m-au furat. “Furat” este un cuvant foarte tare pentru un copil iar ea a perceput aceasta intamplare ca pe o groaznica tragedie. Prin urmare a stat cu nasucul lipit de geam pret de 40 de minute pana m-am intors. Iar cand am intrat pe usa mi-a sarit in brate tremurand si plangand. Am depasit cu totii momentul insa pentru ca aveam sa traiesc un alt moment, pe cat de gretos de dulce pe atat de adorabil. Veedeti, cei care m-au furat (domnisorii de onoare) i-au cerut sotului meu sa faca un gest romantic pentru a ma recupera. Dar el a facut greseala sa zica “da” foarte repede ceea ce, fireste (?!!) i-a enervat pe rapitori care au zis ca daca se obtine asa de usor nu s-a negociat destul. Asa ca au plusat. “Si sa cante Born to be wild. Si sa ne faca niste cocktail-uri exotice. Si sa…”. Si el a tot zis da, pana s-au lamurit oamenii ca “da, dom’le, chiar o vrea inapoi” (!!?!) si s-au hotarat sa ma aduca. Plata a fost si ea facuta. De la Born to be wild pana la Ti-am dat un inel, cantat de mire si dansat sincron de invitati, toti in fata scenei. A fost o imagine. Trebuia sa fi fost acolo ca sa intelegeti. Pana si acriturii de mine i s-a inmuiat inima.

Apoi am dansat si am dansat si am dansat pana a venit tortul. Pe care l-am taiat. Fara artificii, fara cutite speciale si fara alte minuni. Un tort alb simplu cu cateva buchetele de levantica pe care le-am presarat chiar eu in bucataria restaurantului, cu 3 minute inainte. Tot de la Stephany’s, tortul a fost divin. Jumatatea mea a avut crema de lamaie, iar jumatatea lui a avut crema de ciocolata neagra. N-are rost sa mai spun ca jumatatea mea a fost mai buna. Doh.

Singura traditie (daca o pot numi asa…) pe care am mai tinut-o a fost aruncatul buchetului (superb de altfel, de la enRose, o combinatie de bujori cu niste chestii gri si altele verzi, cu accente de inspiratie victoriana, in fine, sunt pozele mai jos, n-are sens sa ma mai chinui, habar n-am despre flori, am inima de piatra, cum v-am mai spus). Buchetul a fost prins de Stela, prietena mea draga. N-am facut treaba aia cu voalul si basmaua. In primul rand pentru ca nu aveam voal. Si in al doilea rand pentru ca daca as fi avut nu l-as fi dat jos din cap nici batuta. Nu cred in mireasa cu balerini si basma in cap. Call me pitzi dar imi place ca totul sa fie impecabil pana la final. Motiv pentru care am schimbat pantofii cu toc cui pe niste sandale la un moment dat. Dar si acestea aveau toc inalt, asa ca nu se pune.

In camera de hotel am ajuns la 6:00. Aici Adi a suferit cel mai tare pentru ca a trebuit sa desfaca 30 de nasturi mici si sa scoata din par 2.759 de agrafe. Pentru care ii multumesc si azi si ii voi mai multumi inca j-de ani de acum inainte. Rochia a ramas pe jos in mijlocul livingului, alaturi de agrafe, bijuterii, alte accesorii, costumul lui. Am dormit ca pe arcuri pana duminica la 12:00 cand, pe o ploaie cu spume la gura, am mers acasa, am facut bagajele de munte si am plecat. Duminica seara eram deja la Vila Leonida din Busteni, unde am petrecut 5 zile de miere, somn, indesat cu mancare buna, citit si iar dormit, pe racoare si ploaie.

 

Cununia

Mai intai a fost cununia. Pe 30 mai, intr-o joi, cu soare si apoi ploaie si tunete si fulgere. Si panica de rigoare si “Aoleo, ce-am facut? Unde s-a dus viata mea? Si vom fi impreuna toata viata? Toata-toata? Si ma iubesti de tot? De tot-de tot?” (cine nu s-a gandit la astea in ziua nuntii, ala nu e om normal). Cu tot cu panica si venitul invitatilor, ceremonia propriu-zisa si pozele de dupa, nu cred ca a durat mai mult de jumatate de ora. Ceea ce mie mi s-a parut, dupa caz, a fi 5 ore sau 3 secunde. 5 ore la photo-session-ul “puneti mana pe Vasilica sa va poarte noroc” si 3 secunde la momentul “Da, vreau, da, da, vreau, da”. Iar acum, la trei luni dupa, mi se pare ca a trecut intr-o secunda si ca s-a intamplat acum 10 ani.

Dar sa va povestesc cum a fost. Ziua a inceput devreme, cu o serie de tunete si fulgere de nu-ti venea sa dai afara nici sobolanul din subsolul blocului. Nu mai tin minte toate detaliile dar stiu ca am tinut neaparat sa am cel putin jumatate de ora pentru mine. 30 de minute cu o cafea fierbinte si cu ochii pierduti pe geam la picaturile de ploaie. A urmat apoi totul conform planului – mai intai a venit Cornelia si m-a machiat, apoi a ajuns Cleo (care ne-a facut cadou un tablou tare fain) si m-a coafat si, in cele din urma, au venit si parintii mei (care, emotionati, au facut un mic accident cu masina pe drum spre noi. totul s-a terminat cu bine).

La starea civila ne asteptau parintii lui Adi si prietenii nostri si ai lor. Faptul ca toata lumea nu face altceva decat sa te observe, sa te admire (sau nu, dupa caz), sa iti zambeasca (ceea ce, conform regulilor nescrise ale societatii, te cam obliga sa zambesti inapoi) si sa iti vorbeasca este extrem de obositor. Da, stiu, buhu! ce greu mi-a fost! Well, I’m a sociophobic. Si da, el stie in ce s-a bagat. Si e ok with it.

Era ora 15:00 cand am intrat. Pana sa ma dumiresc ce se intampla, cine se aseaza unde, cine vorbeste cu cine, cine ma intreaba ce, l-am auzit pe Adi zicand “Da”. Atunci am realizat ca se intampla. Si cand m-a intrebat pe mine, cetateana Anca Maria Negoita, daca il iau pe cetateanul, era cat pe ce sa ma inec cu propria saliva incercand sa articulez un “Da” care nu voia sa se faca auzit. Am reusit insa si am fost apoi felicitata (misogina treaba asta cu “Domnule Chelmec, puteti sa va felicitati sotia!”; adica eu de ce nu pot sa-l felicit pe el ca s-a pricopsit cu asa o partida?).

Undeva in jur de 16:00 am ajuns la terasa. Ar fi trebuit sa stam afara, intr-o gradina frumoasa din Palatul Bragadiru, dar n-a fost sa fie din cauza ploii care se tot anunta sa inceapa din nou. Asa ca am incercat un party inauntru cu bere direct de la dozatorul de pe masa. Ne-a iesit un pic dar n-am fost pe deplin multumiti pana n-am iesit afara. Mai ales ca amenintarea cu ploaia era de vreo 3 ore dar nicio picatura nu se indupleca sa cada. S-a induplecat abia dupa ne-am mutat cu totul la mesele din gradina. Fireste. Se cheama Murphy. Am rezistat insa sub o umbrela pana pe la 22:00 cand am dat stingerea si, cu florile la subrat si cu certificatul de casatorie indesat in poseta, am ramas doar noi doi, singuri intr-un taxi. Faina senzatie, mi-am zis. O mana calda, doi ochi blanzi, un zambet in coltul gurii. “Cred ca-mi place de omul asta”. Daca senzatia asta ramane cu noi toata viata, m-am scos.

Acasa a fost haos un pic pentru ca am tinut sa desfac florile si sa le asez frumos in vaze pe fiecare in parte. Asa ca am adormit tarziu, cu gandul la surpriza pe care aveam sa le-o fac alor mei in ziua ce urma.