Cununia

Mai intai a fost cununia. Pe 30 mai, intr-o joi, cu soare si apoi ploaie si tunete si fulgere. Si panica de rigoare si “Aoleo, ce-am facut? Unde s-a dus viata mea? Si vom fi impreuna toata viata? Toata-toata? Si ma iubesti de tot? De tot-de tot?” (cine nu s-a gandit la astea in ziua nuntii, ala nu e om normal). Cu tot cu panica si venitul invitatilor, ceremonia propriu-zisa si pozele de dupa, nu cred ca a durat mai mult de jumatate de ora. Ceea ce mie mi s-a parut, dupa caz, a fi 5 ore sau 3 secunde. 5 ore la photo-session-ul “puneti mana pe Vasilica sa va poarte noroc” si 3 secunde la momentul “Da, vreau, da, da, vreau, da”. Iar acum, la trei luni dupa, mi se pare ca a trecut intr-o secunda si ca s-a intamplat acum 10 ani.

Dar sa va povestesc cum a fost. Ziua a inceput devreme, cu o serie de tunete si fulgere de nu-ti venea sa dai afara nici sobolanul din subsolul blocului. Nu mai tin minte toate detaliile dar stiu ca am tinut neaparat sa am cel putin jumatate de ora pentru mine. 30 de minute cu o cafea fierbinte si cu ochii pierduti pe geam la picaturile de ploaie. A urmat apoi totul conform planului – mai intai a venit Cornelia si m-a machiat, apoi a ajuns Cleo (care ne-a facut cadou un tablou tare fain) si m-a coafat si, in cele din urma, au venit si parintii mei (care, emotionati, au facut un mic accident cu masina pe drum spre noi. totul s-a terminat cu bine).

La starea civila ne asteptau parintii lui Adi si prietenii nostri si ai lor. Faptul ca toata lumea nu face altceva decat sa te observe, sa te admire (sau nu, dupa caz), sa iti zambeasca (ceea ce, conform regulilor nescrise ale societatii, te cam obliga sa zambesti inapoi) si sa iti vorbeasca este extrem de obositor. Da, stiu, buhu! ce greu mi-a fost! Well, I’m a sociophobic. Si da, el stie in ce s-a bagat. Si e ok with it.

Era ora 15:00 cand am intrat. Pana sa ma dumiresc ce se intampla, cine se aseaza unde, cine vorbeste cu cine, cine ma intreaba ce, l-am auzit pe Adi zicand “Da”. Atunci am realizat ca se intampla. Si cand m-a intrebat pe mine, cetateana Anca Maria Negoita, daca il iau pe cetateanul, era cat pe ce sa ma inec cu propria saliva incercand sa articulez un “Da” care nu voia sa se faca auzit. Am reusit insa si am fost apoi felicitata (misogina treaba asta cu “Domnule Chelmec, puteti sa va felicitati sotia!”; adica eu de ce nu pot sa-l felicit pe el ca s-a pricopsit cu asa o partida?).

Undeva in jur de 16:00 am ajuns la terasa. Ar fi trebuit sa stam afara, intr-o gradina frumoasa din Palatul Bragadiru, dar n-a fost sa fie din cauza ploii care se tot anunta sa inceapa din nou. Asa ca am incercat un party inauntru cu bere direct de la dozatorul de pe masa. Ne-a iesit un pic dar n-am fost pe deplin multumiti pana n-am iesit afara. Mai ales ca amenintarea cu ploaia era de vreo 3 ore dar nicio picatura nu se indupleca sa cada. S-a induplecat abia dupa ne-am mutat cu totul la mesele din gradina. Fireste. Se cheama Murphy. Am rezistat insa sub o umbrela pana pe la 22:00 cand am dat stingerea si, cu florile la subrat si cu certificatul de casatorie indesat in poseta, am ramas doar noi doi, singuri intr-un taxi. Faina senzatie, mi-am zis. O mana calda, doi ochi blanzi, un zambet in coltul gurii. “Cred ca-mi place de omul asta”. Daca senzatia asta ramane cu noi toata viata, m-am scos.

Acasa a fost haos un pic pentru ca am tinut sa desfac florile si sa le asez frumos in vaze pe fiecare in parte. Asa ca am adormit tarziu, cu gandul la surpriza pe care aveam sa le-o fac alor mei in ziua ce urma.